Pe vremea mea...

Am copilărit la bunici. Am mâncat clei de pe copaci și fructe cu viermi. Am savurat cea mai bună mămăligă cu brânză, pâine cu untură, pâine cu zahăr.  Am alergat prin soare la 40 de grade, am fost la furat de porumbi din care ne făceam păpuși, am fost la furat de corcodușe pe care le mâncam cu sare, am înmormântat berzele pe care le găseam moarte. Copilăria mea a fost ca o poveste captivantă dintr-o carte pentru copii.

Nu am nici treizeci de ani, dar vorbesc ca o bunică, deși mă simt încă un copil. În fiecare vară revin la țară pentru că îmi este cel mai drag loc cu cei mai dragi oameni: bunicii. Dar lucrurile au evoluat, au fost necesari doar câțiva ani pentru ca totul să se dea peste cap.Toți copiii stau în casă și vorbesc între ei pe Facebook. Sau se joacă în rețea. Nu mai are cine să scrie povestea de la țară. Nici lumea nu mai e la fel. Nu le mai plac lucrurile simple, altfel nu îmi explic de unde orgoliul de a avea cea mai impunătoare vilă. Nu mai ies ''la taină''. Nu mai petrec timp unii cu alții. Nu mai fac pâine (cu câteva excepții). Cumpără mezeluri. Au ars costumele populare (am reușit să salvez două fuste din catifea, brodate manual, vechi de peste 100 de ani).

Pe vremea mea, la bunici era locul în care mă întâlneam cu toate personajele din povești. Un Disneyland fără semne oculte. Aveam cel puțin 30 de prieteni. Unii de aici, alții veniți doar în vacanțe. Vara, pe timpul zilei, stam la umbra dudului de la colț și așteptam cu nerăbdare să treacă "ăla cu înghețata''. Era un nene simpatic, de etnie rromă, a cărui soție făcea cea mai bună înghețată. Pe la orele amezii se plimba cu căruța prin comună, căruță în care avea 2 butoaie mari cu deliciosul desert. În fiecare zi altă aromă. Era înghețată făcută în casă, fără pic de chimicale. Costa 50 de bani sau 2 ouă. Mâncam cu poftă. Apoi ne jucam tot felul de jocuri, în timp ce mai culegeam câteva dude drept gustare. Eu eram Sailor Moon. Pe bune!

Nu voi uita niciodată serile de vară cu lună plină și cer acoperit de stele. Ne strângeam toți într-un loc și nu mai plecam până la 2-3, asta pentru că veneau mamele sau bunicile după noi să ne strângă acasă. Făceam foc, ne băteam cu apă, jucam fotbal. Eu aveam mereu idei noi de farse sau jocuri. Îmi aduc aminte când i-am legat unui prieten bicicleta de gard cu un elastic. A vrut să plece și și-a dat seama că mergea din ce în ce mai greu așa că a dat drumul bicicletei și rău a făcut... Altui prieten i-a căzut din ''întâmplare'' o găleată cu apă în cap. Altă prietenă s-a speriat de păpușa plină de sânge (bulion) care a căzut din copac. Spuneam povești de groază la lumina lunii. Urlam apoi atât de tare încât trezeam vecinii.

Pe la 14 ani am început să mergem la discotecă. Erau 3 în comună. Una era de zi și două de noapte. Cea mai nouă avea și ștrand. Mergeam 4 km dus/ 4 km întors pe jos. Nu ne era frică de câini, nu ne era frică de aproape nimic. Nu era lumină pe stradă, doar umbrele pomilor încărcați cu fructe ne mai speriau din când în când. Mergeam în beznă. Eram împreună, cei mai buni prieteni. Nu prea vedeam tipi beți în discotecă, toți mergeau să danseze și să socializeze. Majoritatea tinerilor mă cunoșteau pe acolo, căci bunicul meu le era profesor de mate, prin urmare, nu se lua nimeni de noi. Când nu mergeam la discotecă, făceam petreceri la poartă, cu casetofon, suc, salată de roșii și instalație de brad. În weekend cuceream plaja de la Calafat. Din când în când mai mergeam la vie la furat de struguri. Știi, parcă sunt mai buni ai vecinului. De fiecare dată când se termina vacanța și trebuia să plec acasă, plângeam cu lacrimi de crocodil.

Iarna era la fel de frumos, chiar dacă nu mai veneau atât de mulți prieteni. Mirosul focului din sobă, gustul bomboanelor de zahăr ars, bradul imens adus de la munte și sunetul clopoțeilor cu care se juca pisica pe la 5 dimineața, încă îmi sunt proaspete în minte. Tot aici, la bunici, l-am cunoscut pentru prima dată pe Moș Crăciun. A venit la mine cu o barbă fake de calitate proastă, cu un sac roșu, învechit, dar plin de cadouri. Am fugit de el pe motiv că avea pulover de lână și păr pe mâini.

Nici primăvara nu era mai prejos. Stam la slujba de Înviere de la 22 până la 5 dimineața sau, uneori, mai fugeam până la discotecă între rugăciuni. Apoi, în prima zi de Paști era obiceiul să se împartă. Adică, fiecare familie făcea pâinici mici, rotunde, și le împărțeau vecinilor, rudelor și prietenilor, alături de ouă roșii, cozonac, prăjituri, vin sau țuică și fructe de sezon cine avea. Cele mai importante persoane din familie (adică eu) primeau și un ulcior din lut, cireșe sau vișine și un prosop. Înainte să fie împărțite bucatele se sfințeau cu tămâie. Oamenii se îmbrăcau de sărbătoare și timp de 4 zile erau tot într-o petrecere. Seara ieșau la taină. Adică se adunau vecinii la povești la poartă. Ei erau Antena 3 de atunci.

În comuna în care locuiesc bunicii mei am fost la cele mai lungi nunți. Începeau de joia și se terminau marțea. Nu ratam ocazia de a mă da în spectacol și mai cântam pe la unu, pe la altul. Mai recitam câte o poezie. Mai furam pantofii miresicilor. Găseam noi ceva de făcut. Tot aici, am fost la cele mai ciudate înmormântări. Am cărat coroanele de flori alături de ceilalți copii, am păzit mortu, am ținut mortu de mână, am tămâiat la cimitir. Tot ce era mai ciudat de făcut pica pe umerii copiilor, căci erau puri și astfel ajungea omul în Rai. La cimitir nu aveam voie să vorbim să nu se transforme mortul în strigoi. Nu ne speriau lucrurile astea, ba chiar ne consideram importanți când eram puși în astfel de situații.

În doar câțiva ani (să fie 7-8) au dispărut tradițiile, au dispărut obiceiurile. Se mai împarte și azi, dar nu mai stă nimeni să coacă prăjituri. Totul se cumpără și totul se face fără acea bucurie. Copiii din comună nu mai ies la joacă sau la povești. Nu mai sunt prieteni unii cu alții. Stau toată ziua în casă și vorbesc pe telefon sau pe rețelele de socializare. Nu mai fac niciun efort, nici măcar nu mai scot apă din fântână. Ei, oricum nu mai pot să scoată, acum au robinet.

Din nefericire generația de acum nu va mai putea aprecia micile bucurii ale vieții. Și mă refer la generație în general, chiar dacă o să mă contrazici. Sunt studii care arată că TV și jocurile pe calculator te fac un fel de legumă. Acum studiez o carte pe tema asta, a unor renumiți cercetători, carte în care îți explică foarte clar ce se întâmplă cu creierul tău în momentul în care te uiți la TV. După ce termin de citit voi face un articol. Poate.

paine cu branza

PS: în poză este pâine de casă, prospăt scoasă din cuptor. Este făcută de o vecină care mă iubește mult și care profită de fiecare ocazi când vin pe la bunici să mă răsfețe.

Spune-mi, pe vremea ta cum era?